Excess

Si iata-ma din nou in fata propriei oglinzi sufletesti...Nu ca am evitat, dar se pare ca oglinda fusese prea prafuita de ani completi. Exista o teorie care se aplica cazurilor pierdute, viata te orbeste uneori exact pentru ca mai tarziu sa te trezeasca mortal, fara asteptare si dureros...Dar stai...Ce se intampla cand stand in fata oglinzii si nu te mai vezi , sau cel mai rau, sa nu te recunosti?!

Vezi tu, miam ales mereu singura calea....Dar sa dovedit cea mai teribila si ma judeca launtricul, ma acuza, ma anuleaza, ma sterge , nu ma mai recunoaste.

Sau poate am dorit sa dispar de pe scena emotiilor. Nu vreu sa ma mai recunosc...din teama dea nu ma mai recunoaste..Poate asa e cel mai bine..Nu as suporta judecarea.

Merit o sentinta dura, asa cum sa numi mai revin niciodata...Mi sa distrus moralitatea si odata cu ea simturile...care nu mai alarmeaza...Cert e ca realitatea confruntata mereu doare, dar odata infruntata ai invins...Bine ai venit pe taramul oamenilor pierduti de sine! De parca mas bucura....Dar as vrea sa plang, sa string cit pot de tare si totusi...aleg sa ma inabus.

Pentru ca atunci cand dai totul, nu mai poti recupera si odata pierdut, te pierzi si pe tine......te adancesti in intuneric dar tu vezi- lumina!

Am evitat mereu confesiunea....imi trezeste grele amintiri de care nu as vrea sa mai conteze..Asa ca accept falsa moralitate, daca ea ar fi cea care mar elibera. Ar fi cum as transforma raul in bine si as primi raul ca fiind bine...Dar functioneaza!

E dureros sa participi la propria transformare- fara regret, fara rationalizare si consens.

Iubirea nu exista asa cum nu exista Iad.

Acel sentiment elogiat de cand e lumea...e doar o falsa umbra a propriului Eu mascat care se dedubleaza oricand vrea sa se simta rasfatat..Si eu mam dezamagit de mine, prin urmare, nu iubesc!

Si totusi nu e trist cand te vezi urcand pe treptele egotismului sau....poate nu?! 

Duel

Nu as avea nici un motiv sa ma întorc in trecut..daca as avea- dupa probabilități, as vrea să-mi continui visul, imperfect asa cum este, las tine cum imi țin perna sub cap dimineața si cu greul care mas gândi sa fac primii pași dupa o noapte de febra- las retine, las face lenes, calduros cuibarit in bratele vulnerabilului creier.
Nu ma pot gandi la trecut...sau trecutul dupa cum se spune, tear urmari si pana-n viitorul preaindepartat, adica etern. De ce sar intoarce tocmai acum? Nu poate decât sa rascoleasca amintiri care nici măcar no se mai numesc amintiri, ci frânturi de imagini dintr-o carte veche de secole așezată pe un raft, alături de altele care no se mai vad de negura colbului.
Si totuși reunește, se reface ca tesutul rupt si supraviețuiesc asa cum sunt, sensibile, de abia perceptibile. Dar nici nu le resimt ca ale mele. Imi sunt straine, departe de posesiv si ma intreb daca cel care trăiește cu El nu se simte dea dreptul mizerabil?! Imi suna a nenorocire...
Gânduri pierdute, amoruri trecute, dragoste memorabila, paturi neincalzite, tandrețea singurătăți, pete de lacrimi, vârfuri de par taiate- o nou lumina, pași repezi, prospețimi de arome, aer dulce, nări topite de parfum, ochi de lumina, vederi noi, umbre de vis, îmbrățișări calde...
       Departe de tine...ce ușor a fost?! Daca as putea schimba greul in ușor, ușor -ar părea vrednic de mila.

I can fly but I want to see his wings

Uneori nu se stie de ce oamenii se complica, isi complica propria situatie in care s-au avantat constient, dar care necontenit dau vina pe vidul sufletesc care ramane nedescifrat. E o minciuna toata faza asta cu misterios, incognito, emotional gotic, sa fii pana la refuz umplut de amaraciune de indescifrabilul asta...Fiecare se adanceste la un moment dat in propria mizerie care se acumuleaza treptat, o mizerie a spiritualului, a valorilor deja schimbate de negura timpului implacabil si atenteaza cu premeditare la ceea ce i-a reprezentat de ani - fiinte cuprinse de emotii normale, de natural dar atat de...nevrotice incat renasti, dar dintr-o alta cenusa.

Trebuie sa facem exces de acumulari pozitive, cele care au loc la nivelul mentalului, care modifica pana si legaturile neuronice - dorinta de autodepasire...dar care? As spune, ca o iubire e capabila fie sa orbeasca, fie sa te plaseze in realitate chiar, de ce nu? E suficient sa realizezi doar, ca ti-a invadat pana si ultima celula si sa analizezi barierele. Sunt sentimente care coplesesc prin simplitatea lor, altele dau in dependenta, altele  umanizeaza, sacrifica, vindeca...
Dar exista si o alta viziune, de ratacire sau de reciprocitate... cu cel care ti-a marcat intr-un fel cu totul deplasat ramasitele sufletesti, la care renuntasesi...Sa fi fost totul doar o urma de abur cu forma, care sa o neglijeze toti, si abia dupa mult timp sa se inlature singura?

The XX - Shelter

The magic touch!!!!

Solitude

Niciodata nu am vrut sa scriu despre singuratate si acel sentiment de lipsa pentru ca cere compensatie aceasta marturisire oarecum grava a spiritului in care nici el nu s-a regasit pana la momentul confesarii. Stranie senzatie, in acelasi timp confuza si feroce a unui ins care se clatina intre doua pareri - aparente paradoxale de care ai vrea sa scapi sau sa te anesteziezi ca sa nu simti dubla portie de chin si pierdere, pierderea de tine! 
Acces de sensibilitate! Amoralitate! Incandescenta unei umbre negre, dar cu suficienta lumina in spatele ei care te copleseste; pentru ca i-ai negat puterea si farmecul doar pentru ca e neagra si lipsita de culoarea materiei...iti va marca sfirsitul intru-un penibil ecou al pustietatii in care iti vei varsa suflarea obosit. Nenorocit de afect care goleste inima celui cu speranta si o umple cu esenta mortuara de praf cenusiu si praf cald de oase fumegande! 
Prea egocentric si manipulat subiect in societatea care impropriu goneste spre slabiciuni, dorinte macabre capabile de rau si urzitoare de planuri bine stabilite de rapire a vietilor, a inocentei spiritelor care nu-si doresc decat adapost si refugiu in timp de seceta amoroasa sau deluviu rational.
Priveste-te! Ai putea sa-ti uiti menirea si pe chipul tau s-ar reflecta urme de adancituri si gropi de derma infipte in oase cu cartilaje rupte si zimtate cu maiestrie, ceea ce iese din tine fara sa acoperi si orice indemanare ti-ar trasa fire rosii pe piele - injosirea la care te-a sfidat iluziile tale mintale in care ratacesti mereu fara noima...

Equilibrium

De cite ori ai incercat sa evadezi in exteriorul senzatiei de a fi sclavul propriului tumult? Abandon sau pierdere morala? Nu, simpla eschivare de la fiinta pe care ai supus-o tu constient la suferinta si inchisoare. Si te intrebi adesea daca o mai fi existat ceva din lumina aceea a creatiei, dintai care a dat viata pana si firului de nisip, de multe ori negandu-i existenta ori utilitatea si te raportezi la cea mai inutila speranta, te agati de pustietate ca sa te pierzi in vid pentru a nu simti gustul insangeratei tale existente si fierul greoi care tinde sa iasa din substanta rosie pentru a forma o alta noua dimensiune, cea a iluziei. De cele mai multe ori, incercam sa evadam din constiinta si ratiune spre inconstient. Ne alina cumva? E un soi de anestezic care confunda si mai mult in detasare, singuratate, despartire. E o realitate adesea privita prin oglinda murdara a sentimentelor de frustrare si incapacitate de-a schimba o stare a lucrurilor care depaseste limita umanului, suportabilitate exhaustiva - decenta unei amprente din trecut marcata de un prezent complex, invadat de nou si multa straduinta.

Lupta cu tine, pe atit de chinuitoare, pe atit de trecatoare ca a unei femei cu seductia si linia corpului perfecta, mergand pe strada, te ameteste cu privirea si te lasa apoi vrajit, dar complet constient ca ziua urmatoare n-o vei retine. Sau poate subtilitatea aceea va conta...Totul e o predispozitie dominata de instincte perverse capabila de necazuri sufletesti...Si tu ca un barbat vrednic de mila, te avinti fara remuscare spre prada crezand ca poate iti va potoli setea de dominare si de control pe care masculii au invatat perfect lectia si vanatoarea de atunci, a devenit de elita acum, cu perfectionarea si largirea orizontului erotic in care toti se angajeaza, fara pic de teorie prestabilita.
E un nou tip de echilibru acel pe care mereu il abordezi cu raceala, si incerci sa negi ca, de fapt puterea mintii se opune cu cea a inimii si conflictul continua.....