Uneori nu se stie de ce oamenii se complica, isi complica propria situatie in care s-au avantat constient, dar care necontenit dau vina pe vidul sufletesc care ramane nedescifrat. E o minciuna toata faza asta cu misterios, incognito, emotional gotic, sa fii pana la refuz umplut de amaraciune de indescifrabilul asta...Fiecare se adanceste la un moment dat in propria mizerie care se acumuleaza treptat, o mizerie a spiritualului, a valorilor deja schimbate de negura timpului implacabil si atenteaza cu premeditare la ceea ce i-a reprezentat de ani - fiinte cuprinse de emotii normale, de natural dar atat de...nevrotice incat renasti, dar dintr-o alta cenusa.
Trebuie sa facem exces de acumulari pozitive, cele care au loc la nivelul mentalului, care modifica pana si legaturile neuronice - dorinta de autodepasire...dar care? As spune, ca o iubire e capabila fie sa orbeasca, fie sa te plaseze in realitate chiar, de ce nu? E suficient sa realizezi doar, ca ti-a invadat pana si ultima celula si sa analizezi barierele. Sunt sentimente care coplesesc prin simplitatea lor, altele dau in dependenta, altele umanizeaza, sacrifica, vindeca...
Dar exista si o alta viziune, de ratacire sau de reciprocitate... cu cel care ti-a marcat intr-un fel cu totul deplasat ramasitele sufletesti, la care renuntasesi...Sa fi fost totul doar o urma de abur cu forma, care sa o neglijeze toti, si abia dupa mult timp sa se inlature singura?
Niciodata nu am vrut sa scriu despre singuratate si acel sentiment de lipsa pentru ca cere compensatie aceasta marturisire oarecum grava a spiritului in care nici el nu s-a regasit pana la momentul confesarii. Stranie senzatie, in acelasi timp confuza si feroce a unui ins care se clatina intre doua pareri - aparente paradoxale de care ai vrea sa scapi sau sa te anesteziezi ca sa nu simti dubla portie de chin si pierdere, pierderea de tine!
Acces de sensibilitate! Amoralitate! Incandescenta unei umbre negre, dar cu suficienta lumina in spatele ei care te copleseste; pentru ca i-ai negat puterea si farmecul doar pentru ca e neagra si lipsita de culoarea materiei...iti va marca sfirsitul intru-un penibil ecou al pustietatii in care iti vei varsa suflarea obosit. Nenorocit de afect care goleste inima celui cu speranta si o umple cu esenta mortuara de praf cenusiu si praf cald de oase fumegande!
Prea egocentric si manipulat subiect in societatea care impropriu goneste spre slabiciuni, dorinte macabre capabile de rau si urzitoare de planuri bine stabilite de rapire a vietilor, a inocentei spiritelor care nu-si doresc decat adapost si refugiu in timp de seceta amoroasa sau deluviu rational.
Priveste-te! Ai putea sa-ti uiti menirea si pe chipul tau s-ar reflecta urme de adancituri si gropi de derma infipte in oase cu cartilaje rupte si zimtate cu maiestrie, ceea ce iese din tine fara sa acoperi si orice indemanare ti-ar trasa fire rosii pe piele - injosirea la care te-a sfidat iluziile tale mintale in care ratacesti mereu fara noima...
De cite ori ai incercat sa evadezi in exteriorul senzatiei de a fi sclavul propriului tumult? Abandon sau pierdere morala? Nu, simpla eschivare de la fiinta pe care ai supus-o tu constient la suferinta si inchisoare. Si te intrebi adesea daca o mai fi existat ceva din lumina aceea a creatiei, dintai care a dat viata pana si firului de nisip, de multe ori negandu-i existenta ori utilitatea si te raportezi la cea mai inutila speranta, te agati de pustietate ca sa te pierzi in vid pentru a nu simti gustul insangeratei tale existente si fierul greoi care tinde sa iasa din substanta rosie pentru a forma o alta noua dimensiune, cea a iluziei. De cele mai multe ori, incercam sa evadam din constiinta si ratiune spre inconstient. Ne alina cumva? E un soi de anestezic care confunda si mai mult in detasare, singuratate, despartire. E o
realitate adesea privita prin oglinda murdara a sentimentelor de frustrare si incapacitate de-a schimba o stare a lucrurilor care depaseste limita umanului, suportabilitate exhaustiva - decenta unei amprente din trecut marcata de un prezent complex, invadat de nou si multa straduinta.
Lupta cu tine, pe atit de chinuitoare, pe atit de trecatoare ca a unei femei cu seductia si linia corpului perfecta, mergand pe strada, te ameteste cu privirea si te lasa apoi vrajit, dar complet constient ca ziua urmatoare n-o vei retine. Sau poate subtilitatea aceea va conta...Totul e o predispozitie dominata de instincte perverse capabila de necazuri sufletesti...Si tu ca un barbat vrednic de mila, te avinti fara remuscare spre prada crezand ca poate iti va potoli setea de dominare si de control pe care masculii au invatat perfect lectia si vanatoarea de atunci, a devenit de elita acum, cu perfectionarea si largirea orizontului erotic in care toti se angajeaza, fara pic de teorie prestabilita.
E un nou tip de echilibru acel pe care mereu il abordezi cu raceala, si incerci sa negi ca, de fapt puterea mintii se opune cu cea a inimii si conflictul continua.....
