Solitude

Niciodata nu am vrut sa scriu despre singuratate si acel sentiment de lipsa pentru ca cere compensatie aceasta marturisire oarecum grava a spiritului in care nici el nu s-a regasit pana la momentul confesarii. Stranie senzatie, in acelasi timp confuza si feroce a unui ins care se clatina intre doua pareri - aparente paradoxale de care ai vrea sa scapi sau sa te anesteziezi ca sa nu simti dubla portie de chin si pierdere, pierderea de tine! 
Acces de sensibilitate! Amoralitate! Incandescenta unei umbre negre, dar cu suficienta lumina in spatele ei care te copleseste; pentru ca i-ai negat puterea si farmecul doar pentru ca e neagra si lipsita de culoarea materiei...iti va marca sfirsitul intru-un penibil ecou al pustietatii in care iti vei varsa suflarea obosit. Nenorocit de afect care goleste inima celui cu speranta si o umple cu esenta mortuara de praf cenusiu si praf cald de oase fumegande! 
Prea egocentric si manipulat subiect in societatea care impropriu goneste spre slabiciuni, dorinte macabre capabile de rau si urzitoare de planuri bine stabilite de rapire a vietilor, a inocentei spiritelor care nu-si doresc decat adapost si refugiu in timp de seceta amoroasa sau deluviu rational.
Priveste-te! Ai putea sa-ti uiti menirea si pe chipul tau s-ar reflecta urme de adancituri si gropi de derma infipte in oase cu cartilaje rupte si zimtate cu maiestrie, ceea ce iese din tine fara sa acoperi si orice indemanare ti-ar trasa fire rosii pe piele - injosirea la care te-a sfidat iluziile tale mintale in care ratacesti mereu fara noima...